… si ce bine este!

La propriu! Adica am lasat toate trei fetele acasa sa aiba grija una de alta si toate de bunica si am plecat la mare… desi, tehnic vorbind, ne-am oprit la manastire.

Nu prea are sens ce spun, nu? E din cauza lunii pline si a sentimentelor ce se bulucesc sa se exprime toate deodata.

Practic, am plecat ca doi porumbei sa concuram la Aqua Challenge, un concurs de inot in mare organizat de campionul nostru olimpic Razvan Florea. In realitate, am avut ceva ingerasi ce au complotat la asta. Fiind programata doar o deplasare de o zi, ne-am gandit sa le lasam pe fetele mari acasa si sa ne descurcam cu Suria cumva.

“Mama, poti sa le tii pe Teresa si Vanessa o noapte la tine, te rog?” imi amintesc ca a sunat cererea mea. Apoi nu mai stiu exact ce a intrebat ea, dar stiu ca am dedus din raspuns ca a inteles ca o lasam si pe mezina. Inainte sa deschid gura sa clarific, am respirat adanc, am multumit Cerului si mamei, si le-am anuntat pe fete ca vor petrece doua zile impreuna, dar fara noi.

Iubitul meu a avut si el 3 secunde de ezitare dupa care… ”In fond, de ce nu am merge singuri?”

Stiam amandoi de ce ezitam. In urma cu cateva luni, am avut prima tentativa de evadare de pitica cu scuza unei vizite de lucru intense undeva in Treviso. Am plecat marti dimineata, ne-am intors miercuri noapte. Suria a fost ok cu surorile si cu bunica, dar cine plangea de durere pe canalele venetiene la un pas de mastita? Ati ghicit, eu. Asta ca sa nu mai vorbim de prima imagine pe care am vazut-o in aeroport, o mama cu un bebelus adorabil.

Dar acum eram in Romania, proaspat intorsi dintr-o vacanta fabuloasa in Toscana (trebuie neaparat sa va povestesc despre experienta mea pe meleagurile Sfantului Francisc si ale Sfintei Clara), si speram ca totul va decurge lin. In sfarsit, indiferent cum ar fi mers, eram dispusa de data aceasta sa ma bucur din plin de ziua libera si sa fiu prezenta la orice fel de emotie ar fi aparut. Un fel de “Inside Out”, pentru cine a vazut genialul film de desene animate.

Si au venit pe rand.

Tristete sau, mai bine zis, melancolie – asta pentru ca am ajuns la Manastirea Casian (un loc binecuvantat de Dumnezeu din Dobrogea, si el merita pagini intregi de impresii), unde fusesem cu doar doua luni in urma impreuna cu mezina si fata mea cea mare si unde am facut niste super poze.

Bucurie blanda – pentru ca am putut participa activ la toata slujba de vineri seara de la manastire. Iar acesta e chiar un privilegiu avand in vedere felul interactiv in care se desfasoara slujbele la Sf Casian.

Bucurie intensa – cand am asistat la lumina lunii pline si, in acordurile greierilor, la evolutia fara greseala a gimnastei ritmice Ana Luiza Filiorianu pe covorul de la Rio. Am plans de parca ar fi fost copilul meu drag. Si am simtit ca as fi putut sa cuprind cu dragostea mea intreg Pamantul. Ba chiar l-am mangaiat cu grija, fara sa imi pese ce se intampla pe el.

Durere… fizica – sanii imi semnalau din nou ca aveau hrana pregatita pentru bebelus si nimeni nu venea sa o ridice. Iar de extras cu pompa nu mi-a reusit vreodata.

Vinovatie – clara, neta, milenara. “Ti-ai abandonat copilul, meriti sa suferi si nu meriti sa dormi!” Drept care, m-am trezit regulamentar din trei in trei ore.

Usoara gelozie (?!) sau chiar abandon, dublu chiar – sotul meu nu avea nici o durere si nici nu parea sa fie afectat de traumele mele, iar fiica mea dormise bine mersi alaturi de sora ei cea mare ce a alinat-o doar cu o imbratisare si ceva apa. Adica cum? Eu, eroina Universului, hranitoarea mostenitoarei, ma perpelesc de chin si toata lumea in jurul meu e indiferenta, ba chiar fericita? O tentatie de nestapanit de victimizare m-a cuprins, am rabufnit in cateva sublinieri acide adresate partenerului de viata si am pornit spre concursul de inot… in alergare!

Atac de panica – atunci cand am intrat in Marea Neagra in prima parte a concursului, dedicata in special copiilor si incepatorilor, si toti inotau in fata mea iar eu… nu puteam sa respir! Aveam iubitul alaturi. Salvamarii gata oricand sa intervina, dar orgoliul meu de Apa Yin ce facea? Si uite asa am terminat partea de 500 m, am inceput si concursul numarul 2, de 1500 m si eu tot nu-mi gaseam ritmul normal al respiratiei. Daca as fi avut cum, as fi plans in hohote, dar asa, mi-am imaginat ca toata apa pe care am inghitit-o din cauza valurilor razlete sunt lacrimile mele. Si usor, usor mi-am revenit, m-am relaxat, ba chiar am inceput sa ma simt bine. Exact cand a venit timpul sa ies la mal.

Usurare – cand o buna prietena a gasit o utilitate laptelui meu matern, respectiv l-a utilizat drept completare pentru bebelusul ei de sase luni, care la amiaza obisnuia sa manance mai mult decat era productia proprie. Urrrra! Suria are un frate de… lapte!

Frustrare – cand n-am putut urca pe podium, desi ajunsesem pe locul II in grupa mea, din cauza unor neintelegeri tehnice (i-am dat peste cap cu cererea mea de a ma inscrie la doua probe si mi-au cronometrat initial timpii de la ambele probe adunate).

Toate la un loc – acasa, intorsi la fete, la ritualuri, la discutii, la masa impreuna, la negocieri, la linistea de dupa adormirea lor, la asternerea acestor randuri, la gandurile catre voi, parinti si in special mame de pretutindeni.

Oare cum poate un suflet de femeie sa treaca zilnic printr-un astfel de carusel de emotii? Si daca tot o face, de ce trebuie sa pretindem ca suntem in fiece moment stapane pe situatie? Exista vreo metoda sa experimentezi viata ramanand la toate ZEN? Si daca da, cum am putea sa evoluam cu atitudine de Luceafar nemuritor si rece? Si daca nu, ce trebuie sa facem la sfarsitul fiecarei zile ca sa nu incepem una noua coplesite de povara celei de ieri?

Eu am auzit un raspuns soptit de la EA, cea atotstiutoare:  Multumeste in fiecare seara pentru tot ce ai primit, taie legaturile cu tot ce nu iti este benefic si integreaza fiecare lectie. Ca ziua de maine sa te gaseasca pe o noua treapta, pe o noua spirala. Cu alte aventuri. Cu aceleasi personaje. Cu alta atitudine!”

Voi cum faceti fata emotiilor zilnice? Si mai ales cum faceti sa le dati independenta copiilor fara sa se simta abandonati si fara sa vi se franga voua sufletul in mii de bucati? Ce faceti cand realizati ca ati fost posesive, geloase sau chiar razbunatoare pentru ceva ce ei doar va aratau in oglinda?

Foto: arhiva mea personală

Articol scris pentru si aparut in avantaje.ro

Comments

comments