Sau cât îi ia unei mame să redevină femeie

“Adevărata împlinire a unei femei este dată de maternitate!”- am auzit asta de când eram în fașă. Visul tuturor fetițelor este să-și găsească Prințul pe cal alb căruia neapărat să-i ”dăruiască” cel puțin doi prunci cu părul bălai și cârlionțat și ochii albaștri (indiferent dacă el e Prințul din Brunei). Și toate basmele se termină aici, nu? S-au căsătorit, au făcut copii și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe.

Bunicile și străbunicile noastre creșteau copii, mulți la număr, găteau, dereticau și mai și aveau grijă de bărbatul lor, din moment ce se nășteau mereu alți prunci. A avut însă vreuna dintre voi înțelepciunea sau curajul să-și întrebe bunica cum de-i mai ardea de activități romantice după toată osteneala zilnică? Sau cum de nu-și vărsa nervii pe copii atunci când nu-i creștea pâinea? Poate că-și vărsa. Sau poate avea o formulă magică de adormit bebelușii și preadolescenții. Poate și ea era epuizată. Poate chiar a trecut și ea prin depresie. Doar că a dus-o pe picioare. Fără să se plângă. Femeia româncă e puternică. Femeia româncă e născută să fie mamă.

Ok, să dai naștere unui copil e relativ ușor. Procesul tehnologic inițial e chiar plăcut. Sarcina, după noroc. Mai mult sau mai puțin ușoară. Oricum, toată lumea are grijă de ține, îți oferă locul în metrou, te lasă să treci în față, nimeni nu te judecă dacă iei proporții, indiferent de cât sunt ele de… proporții (poate doar medicul obstetrician, îngrozit de riscurile inerente la care te supui pe ține și pe prunc). În fine, dacă ai norocul să poți dormi, nimeni nu comentează dacă în mijlocul zilei îți iei o pauză de somn.

Buuun!!! Și vine ziua nașterii. Moment din care tu ca femeie, ba chiar ca ființă, nu prea mai contezi. Toată lumea deduce că, gata, ți s-au trezit instinctele materne și, odată cu ele niște puteri supranaturale care te fac să poți supraviețui fericită fără somn, fără mâncare, fără vreo atenție din partea altcuiva decât a bebelușului, fără timp de baie, duș sau măcar o șezătoare sănătoasă la toaletă.

Probabil se deduce că proaspăta mămica brusc nu mai e om ca toți oamenii, ci se hrănește exclusiv din plânsetele copilului, din miros de pampers plin și din satisfacția de a face totul pentru familia ei și nimic pentru ea. Indiferent dacă înainte a fost o femeie de carieră sau o angajată de 8 ore pe ceas, maternitatea este considerată a fi un concediu. Și dacă tot e în concediu poate face mai multe lucruri decât înainte, nu?

După ce are grijă de cel mic 24 din 24, cu toate fricile și angoasele necesare, îl hrănește și îl spală regulamentar, ține casa curată bec, gătește ca să-și aștepte bărbatul și eventual ceilalți copii cu masa caldă oricând ar sosi aceștia, adună de peste tot, spală, usucă și calcă toate rufele familiei (cele ale nou născutului separat, să nu se contamineze cumva cu bacteriile pe care oricum le respiră și le bagă în gură de peste tot…), spuneam, după toate acestea, face cumva duș (cu copilul legat de gât eventual, că altfel nu văd cum l-ar putea supraveghea eficient), își dă cu creme scumpe (nu de alta, dar să nu cumva să miroasă a tocăniță, că soțul imediat are dreptul legal să se ducă la Ana cea parfumată cu garofiță), se îmbracă sexy cu materiale pe care laptele regurgitat să nu lase urme și își așteaptă consortul zâmbitoare și pregătită să-i facă un masaj în tălpi, că o fi obosit săracu’.

Am uitat, între timp plătește facturile, face cumpărături și, de ce nu, având în vedere că salariul ei e acum redus la 85 la sută, mai croșetează niște papucei ca să-i vândă pe net celorlalte mame care la rândul lor fac prăjituri cu răvaș.

În toate cărțile pe care le-am citit, femeile se ocupă exclusiv de prunci și o fac cu voioșie, frenezie și recunoștință. Dacă cumva soțul schimbă și el un pampers sau face băiță copilului se numește că e o mamă norocoasă, invidiată sau leneșă, după caz.

N-am citit nicăieri de sfârșeala post-partuum, de clipele în care îți vine să fugi oriunde numai să nu-ți mai intre cutia craniană în rezonanță cu urletele bebelușului, de momentele în care îți vine să spargi capul celui care a inventat oglinzile ce-ți apar în cale la tot pasul, de imposibilitatea fizică de a te îmbrăca mai de Doamne-ajută, ținând cont de noua siluetă, de accesul rapid la sân al posesorului de drept, de accesorizarea frecventă cu lapte mai mult sau mai puțin digerat…

Și atunci, dacă tu, ca mamă, experimentezi vreuna din aceste frustrări, un val imens de vină și rușine te lovește crunt! Și-ți împietrești durerile în inimă, oboseala în oase și cuvintele muuult în spatele buzelor, rămase într-un rictus aparent fericit. Nu ai voie să recunoști nimănui că ești epuizată! Nici măcar partenerului. Eventual, îl mai ocărăști ocazional, dar fără explicații. Așa, că doar ăsta e job description-ul de soție cu mâinile în șold și vigilentă tot timpul.

Am participat deunăzi la o emisiune TV în care o fătucă de 27 de ani, patru clase primare și 8 nașteri la activ (un copil mort și altul dat nu știu cui) era făcută albie de porci de toată lumea, invitați, prezentatoare și telespectatori pentru că era o mamă iresponsabilă. Își spăla cei 6 prunci când își aducea aminte, de gătit și mai rar, îi lăsa să-și facă nevoile unde voiau și tot acolo se jucau, mai fugea de acasă pe centură, își închidea copiii în casă ca să se ducă la cumpărături. De-astea… Privite din afară, orori.

Venisem de acasă cu un discurs pregătit, să-i cer socoteală de ce mai face copii dacă nu are grijă de ei. Pe drum, însă, copila mea mică a făcut (din nou) febră. După o săptămână în care toate trei, pe rând se îmbolnăviseră, și ele și soțul. În care am încercat să am grijă de toți 4. Cu ajutor din partea mamei mele, cu acces la câțiva medici renumiți. Cu un partener de viață care se implică la maxim. Și totuși, când mezina a făcut iar febră mi-a venit să urlu, să plec în lume, să intru în comă, să fac orice dar să NU mai fiu singură responsabila de soarta copiilor mei.

Am trei copii pe care îi ador, i-am cerut și mi-i asum. Cu toate acestea simt nevoia de pauze de încărcare. De câteva ore măcar libere de la singura slujbă din lume de la care nu se iese la pensie și nici nu ți se acordă concediu medical. Cea de mamă. E frumoasă, e splendidă, dar uneori e epuizantă. Când am participat la prezentarea de modă a Lizei Panait și m-au machiat, m-au aranjat și m-au îmbrăcat frumos îmi venea să le pup picoarele. Cineva ignora componenta maternității și mă trata ca o femeie… și ce cap frumos a răsărit… Doamne! ce bine m-am simțit.

Femeii de 27 de ani nimeni nu-i permitea să spună că-i e greu, că nu știe să schimbe scutece, ba chiar că nu-i place, că nu știe nici măcar să țină curățenie, că s-a trezit cu șase copii în brațe fără instrucțiuni de folosire. Avea privirea pierdută a persoanelor în cruntă depresie. Clar, maternitatea nu a făcut-o fericită și nici împlinită. Ba chiar, pentru că nu făcea față rolului de mamă îi era anulat și dreptul de a fi femeie. Probabil asta căuta pe centură. Un cuvânt, fie și mârlănesc, care să-i aducă aminte că, la început, a fost femeie.

Ar avea nevoie de lungi ore de terapie care să o ajute să crească, apoi să se iubească, ca să-și poată iubi bărbatul și copiii. Să știe că are dreptul să nu mai poată, că are dreptul să strige după ajutor, poate uneori să-și lase odraslele cu vecinii sau prietenii. Să iasă DOAR cu soțul la o plimbare, la o cină romantică fie ea și pe o bancă într-un parc sau pur și simplu să stea amândoi acasă și… să nu facă nimic!!!

Nu vreau să pledez împotriva nașterii de prunci, Doamne feri! Nu vreau să generalizez. Or fi și femei care le pot duce pe toate cu voioșie și resurse nelimitate, fără să facă nimic deosebit pentru ele. Bravo lor! Dar asta nu ne face pe noi, cele care ne lipim de pereți, mai puțin mame. Vreau să apăr dreptul femeilor de a recunoaște că le e greu, de a cere ajutor și de a găsi metode să crească copii fericiți cu mame fericite. Respectiv să găsească soluții de a-și bucura sufletul cu întâmplări pentru ele. Și pentru iubirea din care s-a născut copilul.

Nu cred că sinceritatea mea va diminua rata natalității. Sigur însă va încuraja sinceritatea, asumarea vulnerabilității și feminitatea. Nu vreau să mă sacrific pentru copii sau pentru soț și apoi să le pun asta în cârcă dacă cumva vor îndrăzni să-și vadă de viață lor. Implicarea soțului meu în copilului i-a adus o relație minunată cu fiica lui. Și, în același timp, o înțelegere profundă a stărilor mele. Ca atare, o legătură și mai frumoasă între noi.

Și împreună am descoperit soluții să rămânem zdraveni la minte și la suflet, astfel încât copiii noștri să aibă niște părinți teferi și fericiți. E cel mai frumos cadou pe care pot să le fac. Poate acum nu au mereu la dispoziție o servitoare, nici o mamă full time. Dar sigur nici nu le instalez programarea de a deveni, la rândul lor, femei sacrificate, acre sau nefericite.

Am încercat ani de zile să fiu femeie puternică. Am obosit. Acum sunt FEMEIE. Cu strălucire, putere, dragoste, lumină, dar și slăbiciuni, frici, uneori umbre, tristeți și frustrări. Le iubesc pe toate și le mulțumesc că mă ajută să mă descopăr în fiecare zi. Voi cum vă simțiți?

Foto: arhiva mea personală

Articol scris pentru si aparut in avantaje.ro

Comments

comments